Invatam zi de zi cum sa ne descoperim. Ne ascundem experientele sub diverse tehnici pe care le consideram un tipar, un gen de "asa se face". Cautam sa ne invete altii cum si ce sa credem ca suntem sau ce am vrea sa fim. E o prostie! Intuitia este ceea ce imi place mie sa numesc "adevaratul eu", asta pentru ca atunci cand ne ascultam sentimentele ne descoperim cu adevarat.
Cu ceva timp in urma, incercam sa-mi reabilitez imaginea propriului ego asupra mea prin diverse tehnnici pe care le citisem sau auzisem. Simteam constant ca ceva nu ma multumeste pe deplin. Era o particica din mine care urla continuu si eu nu o auzeam (ca sa revin la conceptia mea despre faptul ca uitam lucruri si de aceea devenim tristi sau mai bine zis ignoranti cu noi insine). Normal ca uitasem si de faptul ca exista mereu Cineva care are grija sa ne dam cu capul de toti peretii, sa umplem cu lacrimi tone de batiste, ca mai apoi sa ne demonstreze cat de mult gresim cand nu avem incredere in El ca totul va merge conform destinului sau planului. Si ne trezim intr-o zi insorita ca toate lucrurile merg in directia buna, de fapt.